Am ezitat mult acest moment în care am decis să-ţi scriu. Am ezitat şi aş mai fi ezitat dacă nu mi-aş fi zis: “E Sfânta Sărbătoare de Paşti… Să încercăm să fim mai buni şi să uităm de supărări”.
Să recunoaştem că împreună am avut parte de multe clipe “deloc frumoase”, ci MINUNATE. Adevărul e că printre acestea şi-au făcut loc cu coatele şi nişte momente mai stresante. Dar să le acceptăm pentru că şi ele fac parte din viaţa noastră. Datorită lor, de fapt, apreciem clipele de care până la urmă ne îndrăgostim.
Chiar dacă risc să am un orgoliu supărat foc, acum ce să zic? Plimbându-mă printre momentele superbe pe care le-am împărţit doar în doi, ziceam să le acordăm încă o şansă. Pur şi simplu îşi merită existenţa…
Am încercat să pun cap la cap toate ciocnirile dintre noi. Despre mine: să recunosc că am devenit o egoistă răsfăţată. Despre tine: mă abţin să-ţi comentez stările. Prefer să cred că nu te-am înţeles la un moment sau altul.
Să explic de ce am devenit o egoistă? Probabil pentru că e obişnuiţa de a şti mereu de tine şi crede-mă că e cea mai minunată deprindere de care am avut parte. Sau probail pentru că ne aşteaptă o despărţire lungă şi te vreau mai mult în preajmă ca să culeg noi amintiri. Dar prefer să cred «Probabil îl iubesc mult mai mult decât acum câteva luni şi nu mai vreau să îl împart cu nimeni!»
Acum, ziceam eu, ţi-aş sugera să îţi consulţi propriul orgoliu. Să mai stai de vorbă cu el şi hotărâţi dacă se împaca cu orgoliul meu. Dacă da, «să schimbăm lumea asta spre bine» şi să fim fericiţi acceptând-o aşa cum este. Dacă nu, voi considera acest moment plin de sinceritate o clipă de slăbiciune pesonală. Sugerează-mi că nu te mai vrei deranjat şi promit (aproape că jur) că nu o voi mai face NICIODATĂ.
Oricum, nu voi renunţa la aleea amintirilor frumoase…
